luni, 19 noiembrie 2012

Povești din hârtie


Este sâmbătă seara, o zi de weekend posomorâtă deoarece ploaia cea tristă nu vrea să se oprească sub nici o formă, parcă pentru a mă supăra pe mine. E ceva normal, așa e la mijloc de noiembrie...Toamnă fără ploaie, vânt, frig și frunze ruginii care cad neîncetat în țara noastră nu există. Acesta este farmecul ei, rolul ei, aroma toamnei nu se compară cu nimic.
Stau în camera mea ușor întunecată...De una singură, îmi place singurătatea uneori...Privesc pe fereastră, mă tot învârt prin odaie și parcă nu știu ce să fac, de calculator m-am cam săturat, mai bine zis m-am plictisit.
Deodată mi-a venit minunata idee să citesc o carte. Nu mă dau în vânt după cărți, poate nu le-am cunoscut încă gustul cu adevărat, dar mi-am promis ca de acum înainte să le învăț aroma mai bine, care sunt sigură că este îmbătătoare și fascinantă, după cum aud de la unii și de la alții...În fine. Mă duc la raft cu încredere și arunc o privire. În multitudinea mea de cărți nedeschise de mult timp găsesc o carte pe care am primit-o anul trecut de la o verișoară. O carte ca multe altele, uitată pe raft, prăfuită și tristă din cauza lipsei mele de interes față de ea. Acum a sosit momentul să mă revanșez! E o carte cu copertă roșie, ilustrând diferite personaje curioase chiar de pe prima pagină. Titlul și numele autorului nu le mai auziserăm niciodată și nici nu cred că are rost să le precizez, considerând că fiecare carte devine mai sublimă în anonimat, te face să te concentrezi asupra conținutului, nu asupra detaliilor de suprafață...Fără supărare însă, știu că orice om care scrie o carte bună e de fapt un geniu...Mai mic sau mai mare.
A, și să revin la cartea mea! Miroase minunat, mereu mi-a plăcut să miros cărțile! Au acel iz special, un amestec de vechi și nou, de promisiuni a unor aventuri nesfârșite dacă ai curajul să te avânți între paginile ei! Deschid cartea, o răsfoiesc, o analizez bine și ajung la cuprins. Titlurile poveștilor îmi sunt total necunoscute, nici să vreau nu auzisem de ele, iar personajele desenate atât de frumos pe copertă de o mână pricepută nu le văzusem nici măcar în desene animate, de care chiar sunt pasionată.
În mintea mea își aveau locul multe întrebări. Foarte ciudat. Încep să citesc cartea. Nu apuc bine să parcurg decât patru povești scurte că mă fură somnul și fără să îmi dau seama adorm. Moș Ene nu e de partea cărții mele acum! În somnul meu liniștit și profund încep să visez...Sau oare chiar am adormit și visez? Mintea poate fi foarte jucăușă uneori! Văd secvențe din ce am citit și parcă personajele ies pe rând din carte, vorbesc cu mine și eu le răspund fericită. O împlinire fără margini pune stăpânire asupra mea. E un sentiment bizar, un amestec de plăcere și de dor, parcă aș vrea să știu mai mult, să văd mai mult, să cunosc minunata lume în care am avut privilegiul să intru, fie prin paginile cărții sau poarta visării.
Revenind la personaje, acestea sunt de mărimea unor păpuși, iată-le în camera mea! Dansează, cântă în jurul meu! Cu costumații corespunzătoare, parcă vin dintr-o lume medievală, de basm, cu prinți și prințese, cu unicorni și castele, cu trăsuri trase de cai. Totul pare atât de real, atâta voie bună, cântec, dans și distracție, toate trăite de niște mici omuleți, parcă am fi într-un film de tipul musical! Mă și văd printre ei o Albă ca Zăpada modernă, o primadonă care le provoacă cu a sa strălucire sentimente de admirație și motive de a celebra fiecare clipă. Sau poate sunt precum Gulliver în Țara Piticilor, încercând să înțeleg noua și fascinanta lume în care am intrat? Sau poate...?  Dar cine înțelege mai bine aceste roade ale imaginației reunite cu realitatea printr-un fir subțire de idei decât eu, visătoarea, cea cu capul în nori?
După micul carnaval, personajele mă invită în lumea lor fascinantă, pe acel tărâm fermecat care așteaptă să-l descopăr pas cu pas. Dar...
...deodată o voce puternică mă trezește din somn. Logic. Este mama care îmi spune duios și în același timp autoritar să îmi îmbrac pijamaua, fiindcă e rece și târziu. Ce bruscă și cruntă trezire la cotidian! Somnoroasă, mă uit în jurul meu, dar nu mai este nimeni. Acele făpturi mici cu care vorbeam și mă distram au dispărut ca prin minune. Sau ghinion. Sau nu au existat? Unde sunt? Îmi vine să plâng. Abia după o vreme îmi dau seama că a fost vorba de un vis. Unul ciudat, e drept. Personajele sunt la locul lor în carte, pe coperta roșie. Închise între pagini, lumile lor par imposibile. Povești din hârtie, atâta tot. Este prea frumos să fie adevărat.
Și totuși...Să visezi și să-ți imaginezi întâmplări este ceva minunat. Păcat că rămânem dezamăgiți după, pentru că totul este un vis. Dar știu undeva că în subconștient am trăit acest vis cu adevărat. Poveștile sunt ele din hârtie și pe hârtie, o, dar câtă viață aduc cu ele, câtă bucurie, câte trăiri, câte posibilități! Există magie dacă îți dorești cu adevărat. Câteodată viața nu este magică, dar pentru ce sunt cărțile și poveștile dacă nu pentru a aduce acel strop de sclipire acolo unde este nevoie? Fiecare copil și om ar trebui să iubească paginile unei cărți, să le iubească cu intensitate, pentru că acestea ne oferă puterea de a vizita universuri paralele, de a deveni nemuritori, de a ne cunoaște pe noi înșine! Hai să le iubim!

Nedelea Georgiana (my student)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu